Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Pentru mine, Shakespeare este un Dumnezeu al cuvintelor”

        de Emil Boroghină

Emil Boroghină este unul dintre visătorii pe care-i mai poţi vedea mergând agale printre locuitorii unui oraş grăbit şi greu primitor, răscolind poate o amintire din vremea de glorie a teatrului craiovean, aflat atunci sub conducerea sa, socotind în gând nişte datorii de la ultima ediţie a Festivalului Shakespeare sau luptând cu ideile pentru o nouă încercare a a-l aduce pe marele dramaturg mai aproape de inimile noastre. Nu şi-a dorit niciodată să fie conducător de instituţie, dar directoratul lui la naţionalul craiovean a făcut epocă. Pasiunile au venit şi au trecut, fiecare la vremea ei, până l-a atins gândul că ar putea organiza un festival dedicat marelui dramaturg englez. De atunci i s-a risipit liniştea, atâta câtă avea, dar clipele de bucurie dăruite iubitorilor de teatru au meritat asta.

 

Se vorbeşte despre Emil Boroghină ca despre o remarcabilă personalitate în lumea teatrului românesc, dar bucuria noastră decurge şi din faptul că această personalitate este din Oltenia şi aparţine Craiovei. Deşi ştiu că vă mândriţi cu sorgintea de romănăţean de la Corabia…

Da, rădăcinile mele sunt undeva pe malul Dunării, la Corabia, un oraş foarte drag mie. Am fost cu ceva timp în urmă, cu o echipă de televiziune, la locul unde era casa noastră, apoi la fosta şcoal㠖 şi ea demolat㠖, la liceu, la primărie, la casa de cultură, prin foarte multe locuri, unde au fost fratele şi părinţii mei, unde am copilărit, cu figuri şi nume cunoscute sau mai puţin cunoscute. Am, ca orice om, multe amintiri din oraşul naşterii mele, ca şi de la cetatea Sucidava, din Celei, la câţiva kilometri de oraş. Bunicul meu, Iosif Păsculescu, a fost primar în comuna învecinată Celeiului, la Orlea. Acolo au vieţuit bunicii şi străbunicii mei dinspre mamă, iar bunicul-primar a construit o biserică, o şcoală şi a pus bazele, împreună cu profesorul Cumpănaşu, ale unui muzeu sătesc, care, la vremea aceea, a fost primul muzeu sătesc din România. Bunicul îşi dăduse seama de importanţa vestigiilor arheologice din zonă şi a început să le colecţionaze. Îl învăţaseră toţi locuitorii de pe malul stâng al Dunării şi de pe malul lacului Potelu, căci, la vremea aceea, cum se retrăgeau apele, lăsau în urma lor figurine din lut, monezi vechi, sau mici obiecte de metal…

Dintre toţi cei care vor fi fost cândva pe acele meleaguri şi cărora le sunteţi, practic, sânge din sânge, eu am avut bucuria de a o cunoaşte doar pe mama dumneavoastră. O femeie cu totul şi cu totul deosebită. De un rafinament aparte, de o frumuseţe aparte la o vârstă foarte înaintată şi de o frumuseţe sufletească nepierdută niciodată.

Mama, ca orice locuitor al acestui spaţiu, al acestei zone, îşi iubea enorm copiii şi ar fi făcut orice pentru ei. Şi viaţa cred că şi-ar fi dat-o. Cea mai mare bucurie a ei era ca noi să ne realizăm ca oameni. Era foarte mândră de noi, de fratele meu şi de mine. Când am devenit actor şi făceam deplasări la Corabia, atâta vreme cât am putut să le facem, mama se bucura enorm. În urma unei astfel de vizite, corăbienii rămâneau mult timp cu amintirea spectacolelor şi discutau despre ceea ce s-a întâmplat, cum, de pildă, nu pot să uit o deplasare încă student fiind, în 1963, cu spectacolul Ascensiunea lui Arthur Ui poate fi oprită , când am fost la Corabia, nu cu clasa, ci cu întregul an, pentru că în acel spectacol jucau studenţii de la absolut toate grupele. În rolul principal era bunul meu prieten Ştefan Iordache, care a realizat în Arturo Ui o creaţie antologică. Mama mea îşi vânduse toartele, cum e la olteni, pentru a-şi acoperi casa, deoarece începuse, din cauza intemperiilor, să pătrundă apa prin tabla găurită şi vroia să pună un nou acoperiş, iar altă sursă de venit nu avea. Cu sacrificii a încercat să facă acest lucru, numai că între timp a apărut această deplasare a noastră la Corabia şi mama ne-a făcut surpriza ca în loc să-şi pună tabla pe casă, să ne ofere nouă, tuturor, după spectacol, o masă. Îţi dai seama, a costat aproape cât o nuntă. Eram optzeci de studenţi: cei din anul terminal, din anul IV şi mai erau şi câţiva studenţi din anul III. Astfel încât acea vizită la Corabia a rămas pentru studenţii Institutului de Teatru de la Bucureşti ca o mostră de bună primire a Olteniei, pentru că foarte mult timp, colegii din generaţia mea au vorbit despre ea şi şi-au amintit această deplasare de poveste făcută la Corabia.

Pentru că o bună parte dintre colegii de atunci au devenit binecunoscuţi actori, să ne oprim câteva clipe asupra studenţiei.

Mi-i amintesc cu drag sau cu pioşenie pe Ştefan Iordache, pe Valeriu Dogaru, pe Sandu Simionică, pe Aurora Csulic Simionică, pe Lucia Burcovschi, Adina Atanasiu, Silvia Băleanu, pe Constantin Duicu sau Dumitru Epure. Unii din ei au fost personalităţi reale în teatrele în care au jucat timp de 40 - 45 de ani. În 1963 am fost repartizat la Craiova împreună cu Georgeta Luchian Tudor şi scenograful Vasile Buz, apoi au venit aici Valeriu Dogaru şi Leni Pinţea Homeag. Ne-am reunit la Craiova o mică parte dintre colegii de an.

Cum v-a primit Teatrul din Craiova în ’63?

În marea lor majoritate, actorii m-au primit foarte bine. Erau actorii vârstnici, precum Manu Nedeianu, Ovidiu Rocoş, Ilie Cernea, care aveau o grijă aproape paternă faţă de restul colectivului. Şi toţi ceilalţi. Şi Ion Pavlescu, şi Constantin Sassu, şi Lucian Albanezu… Dar eu am fost cel ce a căzut într-o mare greşeală… La Institutul de Teatru fusesem învăţat ca să-mi hotărăsc eu paşii şi ceea ce fac, iar aici m-am trezit dintr-odată în faţa unei alte situaţii. Aici erau actori de diverse vârste, de diverse calibre artistice şi bineînţeles că rolurile spre care eu aspiram în momentul în care am venit aici, fiind roluri între două vârste… Erau deja ocupate acele drumuri care duceau spre rolurile mari spre care eu aspiram. Erau actori extraordinari, precum Ion Pavlescu, care constituia pentru mine un model, dar în acelaşi timp era şi actorul care ocupa acea gamă de roluri pe care eu le-aş fi dorit. Şi bineînţeles că, la un moment dat mi-am pus problema, dacă am făcut bine sau n-am făcut bine venind la Teatrul Naţional din Craiova, un teatru poate mult prea mare pentru un tânăr actor care doreşte să joace încă de la început roluri de întindere. Eu am greşit în relaţia mea cu teatrul. Mi-am dat seama de asta mult mai târziu.

Unii aleseseră Teatrul Tineretului de la Piatra Neamţ, de exemplu.

Şi eu am fost solicitat. Piatra Neamţ era o secţie a Bacăului pe vremea aceea şi directorul teatrului din Bacău, domnul Rusu, îşi exprimase la repartiţie opţiunea pentru mine. M-a solicitat apoi directorul teatrului din Piteşti. Multă vreme a insistat directorul teatrului din Botoşani, un foarte cunoscut actor, Corneliu Revent, să merg acolo. Dar..., a fost să rămân la Craiova, unde am avut o lungă perioadă de satisfacţii actoriceşti, apoi au venit acei ani în care am avut bucuria să coordonez activitatea Teatrului Naţional din Craiova, perioada 1988 - 2000, despre care se vorbeşte ca a fost cu cele mai frumoase şi strălucite succese din întreaga istorie a Teatrului Naţional din Craiova. Nu o spun eu, o spun oamenii de specialitate, care consideră ca momente de vârf ale Teatrului Naţional din Craiova acea perioadă a generaţiei de aur şi această perioadă, în care, să spun aşa, la timona artistică a Teatrului Naţional din Craiova se pomeneşte despre tandemul Silviu Purcărete - Emil Boroghină, subliniindu-se existenţa unei legături benefice, precum la marile teatre ale lumii, între conducerea administrativă şi cea artistică.

Cum aţi devenit director?

Într-o zi de la începutul anului 1989, am fost chemat la Comitetul Judeţean de Partid de către un om pe care eu l-am respectat şi îl respect în continuare, Ion Traian Ştefănescu, despre care vorbesc cu foarte mare plăcere de fiecare dată, aşa cum vorbesc şi despre o altă

personalitate care a jucat un rol important în viaţa mea şi despre care alţii au, probabil, alte păreri, Ştefan Voitec. Am fost chemat, deci, de Ion Traian Ştefănescu, primul secretar al judeţului, care mi-a spus că se intenţionează schimbarea conducerii Teatrului Naţional din Craiova şi consultându-se cu diverşi a ajuns la concluzia că eu aş fi persoana cea mai potrivită pentru a ocupa această responsabilitate. Eram foarte amărât în perioada aceea. Dumneavoastră vă amintiţi, eram vecini. M-aţi şi ajutat cu acel prilej. Aţi mers cu mine la Corabia. Exact cu trei săptămâni înainte murise mama mea. Mă consideram vinovat într-un fel că ea trecuse în lumea umbrelor pentru că nu o convinsesem să vină, cum venea de obicei, în timpul iernii la Craiova şi eram într-o stare psihică destul de proastă. Am căutat să spun că direcţia de atunci a Teatrului Naţional era una foarte bună. Mi-a replicat că totuşi va trebui să o schimbe. Eu am făcut diverse propuneri de colegi de ai mei, pe care îi consideram la vremea aceea mai potriviţi decât mine. Dar nu l-am convins. Dânsul a mers mai departe. A propus Consiliului Culturii numirea mea în funcţie şi la o săptămână după discuţia pe care am avut-o cu Domnia sa, m-am trezit director al Teatrului Naţional din Craiova. Vă mărturisesc că dorinţa, gândurile mele, erau să nu mă fac de râs, pentru o perioadă scurtă, cât credeam eu că voi reuşi să stau la direcţiunea Teatrului Naţional din Craiova. Prima mea decizie a fost ca, pe perioada directoratului – decizie foarte grea – să nu joc în spectacolele Teatrului Naţional din Craiova. Încet-încet, nici în cele în care fusesem distribuit nu am mai jucat şi mai ales mi-am propus să nu montez nici un spectacol. Eu absolvisem, în urmă cu trei ani, cursurile postuniversitare de regie de teatru şi visam să fac regie de teatru. Am renunţat la asta. Mi-am zis că stau director un an, doi. Şi am stat doisprezece. Şi atunci când am plecat, am plecat datorită faptului că am cerut eu să să fiu eliberat din funcţie. Nu m-a dat nimeni afară. Am plecat pentru că aveam sentimentul că tot ce putusem realiza eu, în calitate de director, am realizat.

Cred că merită să rememorăm o parte dintre aceste realizări, unanim recunoscute...

În primul rând, exact la două luni după numirea mea ca director am avut un turneu la Bucureşti cu Mobilă şi durere care a avut un succes fabulos. Nu era meritul meu, dar a contat. Apoi ne-am dus şi cu Unchiul Vania. Deja nu se mai găseau locuri la spectacolele Teatrului Naţional din Craiova. Am realizat apoi spectacolul Piticul din grădina de vară, care a încununat, înainte de 1989, activitatea acestui excepţional colectiv şi a lui Silviu Purcărete, dar şi a mea ca director al Teatrului Naţional din Craiova. A urmat perioada de după Revoluţie cu marile succese, în primul rând, spectacolul lui Silviu Purcărete cu Ubu Rex, apoi Titus Andronicus, Fedra, Danaidele, Orestia, care au plasat Teatrul Naţional din Craiova între cele mai reputate teatre ale Europei şi ale lumii. De ce vă spun acest lucru? După ce am fost de douăsprezece ori în spaţiul britanic, în 1997, am avut bucuria să văd la avizierul Teatrului Municipal din Cambridge afişată o cronică la spectacolul Titus Andronicus, unde se scria de către cineva care vizionase toate spectacolele noastre de până atunci: „Te întrebi uneori dacă acest colectiv (adică Teatrul Naţional din Craiova), nu este cel mai bine alcătuit de la Berliner Ensemble al lui Brecht, sau poate de la Royal Shakespeare Company a lui Peter Brook“. Ne compara, pe noi, cei de la Teatrul Naţional din Craiova, cu două dintre cele mai mari teatre ale secolului XX în momentele lor de vârf, în timpul directoratului lui Bertolt Brecht la Berlin, şi dincolo, când era director artistic şi prim regizor al Teatrului „Royal Shakespeare Company”, marele regizor Peter Brook, un monument al teatrului mondial, patriarhul teatrului european în a doua jumătate a secolului XX.

Aţi părăsit directoratul, dar aţi... rămas cu Shakespeare, devenind organizatorul unui celebru festival dedicat marelui dramaturg.

Apropierea mea de Shakespeare este veche, încă din studenţie. Pentru mine, Shakespeare este un adevărat Dumnezeu al cuvintelor. Şi am considerat că, după acele mari succese, Craiova putea să aspire îndreptăţit la înscrierea pe harta locurilor din lume unde se întâmplă ceva în memoria marelui Will. Cred că n-am greşit. Iată, s-a desfăşurat şi cea de a IX-a ediţie a Festivalului Internaţional Shakespeare, în condiţii speciale, fiind dedicată împlinirii a 450 de ani de la naşterea celui mai mare dramaturg al lumii din toate timpurile. Cu acest prilej aniversar, am sărbătorit şi 20 de ani de la fondarea acestei manifestări teatrale româneşti care şi-a câştigat de-a lungul celor două decenii de existenţă o binemeritată notorietate naţională şi internaţională. Desfăşurată anul acesta sub genericul „Shakespeare al tuturor”, ea s-a înscris într-un ciclu început în anul 2012, când Festivalul a avut loc sub deviza „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actorii”, ciclu ce va fi continuat în anul 2016, când se vor împlini 400 de ani de la moartea dramaturgului, de ediţia cu tema „Shakespeare pentru eternitate”.

Nr. 07-08 / 2014
Festivalul de Literatur㠄Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi”

In memorian Nicolae Stroescu Stînişoară

Lungul drum spre politeţe – mică descriere
de Gabriel Coşoveanu

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (49)
de Gheorghe Grigurcu

Simoniaci?
de Adrian Popescu

Sfârşiţi odată cu trecutul
de Nicolae Prelipceanu

Interfeţe poetice
de Silviu Gongonea

Cum se construieşte responsabilitatea etică
de Ştefan Vlăduţescu

Insectarul domnului Jurebie
de Constantin M. Popa

Don Juan + Casanova + Zorro = Un dandy modern. Sau nu...
de Cristina Gelep

Bârfă, delaţiune şi cabotinism
de Mihai Ghiţulescu

Un neo-expresionist sui-generis: Camil Tănăsescu
de Ioan Groşan

Aikidô cu absurdul
de Gabriela Gheorghişor

SEMNAL EDITORIAL

Purici şi oameni
de Cătălin Ghiţă

De prin arhive: Manolescu şi muncitorii

Epilog. Eu şi Emil Brumaru împăiaţi ca papagalul lui Flaubert
de Valeriu Gherghel

Cei O Sut㠖 opera care conturează trecerea de la postmodernism la wikipedism
de George Morărel

Iurie Matei, o încercare de portret în manieră uşor cubistă
de Nichita Danilov

La vita e bella
de Radu F. Alexandru

Poezie
de Octavian Soviany

Poezie
de Vasile Dan

Poezie
de Laura Dan

SEMNAL EDITORIAL

Poezie
de Paul Vinicius

Poezie
de Mădălina Nica

Poezie
de Toma Grigorie

Poezie
de Florin Costinescu

Negru profund, noian de negru
de Florin Logreşteanu

Armatele moi
de Ovidiu Pecican

Robert Wilson şi emanciparea spectatorului
de Daniela Firescu

„Pentru mine, Shakespeare este un Dumnezeu al cuvintelor”
de Emil Boroghină

Paradigmele temporalităţii: imaginaţie şi transgresivitate
de Gabriela Rusu-Păsărin

Madame Mallory şi micul bucătar indian
de Richard C. Morais

Apollinaire – Dragostea şi războiul
de Maria Tronea

Imponderabilitatea fericirii
de Haricleea Nicolau

François-Pohu Lefevre
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri